PIERDUT… ŞI SALVAT

PIERDUTŞI SALVAT

 

Pe bolta bolnavă de-albastru palid, un soare de foc dogorăşte,

Ce varsă-n torente fierbinte fluid şi-ntreaga natură păleşte.

Pe pajiştea arsă de focul ceresc, eu stau păscând porcii în turme,

Şi-adesea mă pierd, când… apusul privesc, de sânge-s a soarelui urme

Şi-n razele reci, sângerii, ce dispar, zăresc viaţa mea ce dispare.

în valul sălbatic şi veşnic murdar, al lumii mereu trecătoare.

O noimă de zdrenţe-i pe umeri-mi goi.

iar pielea-mi atinge pământul

Când stau jos pe iarba ce pare-un gunoi şi sec bate-n sânul meu vântul!

Un vultur uriaş prinde-n aripi un cer ce-acoper-o lume uitată

E noaptea, ce-ntinde o zale de fier, pe bolta întinsă şi mată.

Mi-e frig, şi mi-e foame, şi jalnic adorm, în câmp până-n zori… dimineaţă

Şi-adesea prin vis, în sălbaticu-mi somn, mă simt ca-ntr-o mare de gheaţă.

Atunci mi se-arată în zbucium prin vis,

O casă, şi-un lată ce-aşteaptă.

El ziua priveşte orizontul întins şi noaptea din somn se deşteaptă. Gândeşte la fiu-i plecat de demult, pierdut. în apus, după zare… Pierdut în al lumii sălbatic tumult, şi simte cum inima-1 doare.

O lacrimă caldă-i se-arată pe-obraz, o tată în suflet îmi curge, Spre tine pleca-voi în noaptea de azi, la tine curând voi ajunge.

Şi plec!… câte zile vor trece-n şirag pe calea cea lungă spre casă îmi tremură mâna de dor pe toiag, şi talpa pe calea spinoasă.

Din munţii înalţi pe-ale stâncilor culmi, se-nalţă ale stâncilor turle Prin tufele negre sunt lei fioroşi, i-aud cum încep ca să urle

Prăpăstii de-abis se deschid fioros şi pare c-ar vrea să mă-nghită, Iar drumul e-adesea îngust, lunecos, o cale de chin nesfârşită.

Pustiul, şi munţii, şi noapte-au trecut, în faţă-mi se-ntinde-o câmpie Un cânt se aude,… e-un cânt cunoscut din frageda-mi copilărie

E tatăl ce cântă şi-un veşnic ecou din munţii înalţi îi răspunde. Cântarea e veche, dar glasu-e nou, că-n inimă-n suflet pătrunde

O vino, o vino! copilul meu drag, căci şi-astăzi te-aştept cu iubi Mereu şi mereu dorul meu iese-n prag… te caut cu dor în privire

O vino! căci noaptea se lasă-n curând, şi vântul de-afară te taie Păstrează în suflet şi scrie în gând, a dragostei caldă văpaie

Şi-n lumea cea aspră când toţi te-au lăsat şi prietenii intimi te Iasă

Să ştii că pe lume Eu nu te-am uitat!

Şi-aştept să te-ntorci… către casă!…

Şi vântul aduce al undelor cânt, şi-aripa-i mă poartă spre dânsu Din pieptul meu, în supremul frământ, ţâşneşte şi dorul şi plânsul

Iar tatăl aleargă, cu pieptu-i deschis, cu mâini tremurânde întinse

Şi-mi pare că însăşi mă aflu în vis, când El după gât mă cuprinse

Din ochii lui stinşi mii de lacrimi se sparg iar gura lui n-are cuvinte

Eu simt cum zvâcneşte în pieptul său larg, un suflet măret.

(M. Eduard-Bălan 1956)

PIERDUT... ŞI SALVAT

PIERDUT… ŞI SALVAT

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s